Prezentul repetabil. Meditatii la criza americana (V)

Scriam saptamana trecuta ca societatea de consum nu mai este - si nu mai poate fi - o societate de masa. Pentru a alcatui o masa, indivizii trebuie sa fie interschimbabili, iar pentru asta trebuie ca nevoile lor sa fie implinite simultan si in acelasi mod. Aceasta conditie nu poate fi indeplinita decat de catre productia de serie potential nelimitata si orientata catre nevoi. Cum noi traim intr-o lume in care productia este orientata catre dorinte, omul-masa nu mai este posibil. Chiar daca dorintele indivizilor ar putea fi satisfacute in mod identic in acelasi timp, faptul ar avea mai degraba caracteristicile unei coincidente. Pentru ca durata de viata a unei dorinte este semnificativ mai scurta decat cea a unei nevoi - si, in plus, pentru ca numarul dorintelor este infinit, ceea ce inseamna ca satisfacerea simultana si in mod identic a unui numar limitat de dorinte este cat se poate de irelevanta.

Cuvintele isi schimba astfel sensul. Pentru omul nevoilor - fie in forma sa clasica, fie in cea a omului-masa - „scara preferintelor” era un mod de ierarhizare temporala si cantitativa a implinirii diferitelor sale nevoi. Pentru omul dorintelor, „scara de preferinte” este, dimpotriva, un mod de ierarhizare cantitativa a satisfacerii dorintelor prezente (pentru ca, de vreme ce dorintele sale sunt infinite numericeste, el nu poate opera cu toate). Scara preferintelor devine astfel un instrument de orientare pe termen scurt si foarte scurt. Prin urmare, rata preferintei de timp a omului dorintelor este in mod necesar mai ridicata decat cea a omului nevoilor.

In masura in care suntem fiinte umane, avem cu totii aceleasi tipuri de nevoi: avem nevoi universale, pe care le impartasim cu toti semenii nostri, avem nevoi particulare, specifice unui anumit grup de oameni si avem, in fine, nevoi singulare, specifice unicitatii fiecaruia dintre noi. Toate aceste tipuri de nevoi ne tin companie pe intreaga durata a vietii noastre. Faptul nu trebuie subestimat, intrucat ne permite sa putem avea relatii continue cu semenii nostri si astfel sa putem alcatui o societate. Fericirea insemna, odinioara, stapanirea artei de a-ti implini toate aceste tipuri de nevoi.

In lumea de azi, fericirea inseamna capacitatea de a-ti satisface cat mai multe dorinte intr-un interval cat mai scurt de timp. Si, cum dorintele sunt, prin insasi natura lor, strict subiective si de scurta durata, ele nu mai pot reprezenta punti intre indivizii umani. Omul dorintelor este in mod necesar solipsist si anomic, atat in raport cu ceilalti, cat si in raport cu sine, ceea ce conduce la imposibilitatea de a mai produce orice fel de tesut social, oricat de grosolan sau de rarefiat. In plus, de vreme ce dorintele sunt infinite, fericirea devine la randul ei imposibila: nimeni nu isi poate satisface decat un numar infim de dorinte (infim in raport cu numarul infinit al acestora). Omul dorintelor este in mod fundamental nefericit.

O alta consecinta a caracterului efemer al dorintelor o constituie disparitia proprietatii private. Daca obiectele sunt bunuri doar in masura in care pot satisface dorinte, durata de viata a unui bun nu o poate depasi pe cea a unei dorinte. Ar fi practic o risipa de resurse daca lucrurile s-ar petrece altfel. Dar, atunci, in ce masura mai putem spune despre noi ca suntem proprietarii respectivelor bunuri? In ce sens poti fi proprietarul a ceva care se volatilizeaza in scurt timp?

Mi se pare mult mai corect sa spunem ca, de fapt, cumparatorul achizitioneaza doar un drept de folosinta temporara a unui bun. Dar dreptul de folosinta temporara garanteaza doar posesia, nu si proprietatea asupra bunului. Proprietatea inseamna drept de folosinta in perpetuitate, iar conditia de perpetuitate nu poate fi indeplinita din cauza caracterului efemer al bunului. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este un drept de posesie asupra acelor bunuri care au o durata de viata suficient de lunga pentru a putea aproxima, la nivel uman, perpetuitatea. Si, cum bunurile produse pentru satisfacerea dorintelor nu pot indeplini aceasta calitate, rezulta ca nu mai putem vorbi de proprietate privata.

Dar daca nu mai putem vorbi de proprietate privata, atunci nu mai putem vorbi nici de liber schimb. Pe de o parte, liberul schimb este in mod necesar o relatie intre proprietari: trebuie sa fii proprietarul unei resurse pentru a putea renunta la ea in schimbul a altceva. Si, cum proprietatea s-a volatilizat, liberul schimb s-a volatilizat la randul sau. Fireste, putem vorbi in continuare despre schimbul de simple posesiuni, dar liberul schimb este numit „liber” si pentru ca este un mijloc prin care fiecare parte o imputerniceste pe cealalta, ii produce si ii garanteaza libertatea, autonomia. Este neclar in ce masura simplul transfer de posesiuni volatile poate sa asigure autonomia celui ce primeste.

Desigur, transferul acesta ii asigura celuilalt o forma de autonomie - cea a indiferentei. Dar liberul schimb nu este indiferent, intrucat este expresia vointei a doi agenti care negociaza (deci care respecta fiecare libertatea celuilalt). Cand cel putin una dintre parti fie nu vrea, fie nu poate sa negocieze - si astfel este indiferenta la libertatea celuilalt - schimbul devine un simplu transfer impersonal, mecanic. Dar cum omul dorintelor este in mod necesar solipsist, el nu poate fi decat indiferent (nu ostil, ci indiferent) fata de libertatea celuilalt. Expresia acestui nou tip de transfer o constituie tipul de magazin in care vanzatorul nu este proprietarul (sau cel putin unicul posesor) al acestuia, ci un simplu executant al unor proceduri mecanice.

Societatea de consum este o lume fundamental indiferenta fata de libertatea celuilalt, in care clientul devine simplu consumator, iar vanzatorul se transforma in distribuitor, ca un automat de cafea. Este o lume a liberei concurente fara liber schimb, cu toate consecintele ce decurg de aici. Ultimele vestigii ale lumii in care diferenta fata de libertatea celuilalt era regula au disparut cu desavarsire. Avem acum toate elementele pentru a intelege sensul si specificul crizei prin care trecem.

Vom face asta saptamana viitoare.