"Nu trageti in pianist!"

O sa treaca si alegerile… Trezit din betia de cuvinte a campaniei electorale, guvernul majoritatii viitoare (oricare va mai fi aceea), va trebui sa-si suflece manecile camasilor de firma si sa dreaga busuiocul oparit de criza financiara globala, dar mai ales de cumulul greselilor si gafelor de management politic si economic autohton ajuns la o masa critica ingrijoratoare. Cu atat mai mult cu cat, credinciosi zicalei: „Las-o, mai, ca merge si asa!”, fostii si actualii guvernanti au lasat Romania timp de 18 ani sa se opinteasca la trasul carutei tranzitiei spre lumea civilizata, chiar daca, evident, n-au reusit decat s-o propteasca cu oistea in gard. Inconsecventa in ordonarea prioritatilor, intarzierea in luarea unor decizii ferme la momentul oportun, lipsa unor politici economice si de impact social coerente, cu viziune pe termen lung, s-au tot adunat pe tacute si acum ne pun gheara in gat. „Noroc” ca ne-a palit criza financiara globala, aducandu-ne aminte ca nu ne-am facut lectiile la timp si ca riscam sa ramanem repetenti la capitolul guvernare inteleapta!

Nimeni nu a spus ca trecerea de la o economie centralizata de tip comunist la economia de piata libera capitalista este usoara, si nimeni nu a avut o „reteta” infailibila pentru optimizarea procesului in sine. Pe cale de consecinta, tatonarile si greselile au fost inerente. Nu este mai putin adevarat ca puteau fi corectate la timp. Dupa o oarecare perioada de haos, Romania a cunoscut o crestere economica notabila, inscriindu-se, de altfel firesc, in trendul ascendent de crestere al majoritatii tarilor in curs de dezvoltare. Cauzele au fost deopotriva interne si externe. Garantarea si protejarea proprietatii private, legislatia permisiva si cu multe lacune, abundenta fortei de munca calificata si foarte ieftina au atras investitiile straine directe. Pe de alta parte, acumularea primitiva de capital autohton s-a directionat spre construirea unor afaceri structurate dupa modelul pietelor libere. Mai recent, delocalizarea unor fabrici apartinand companiilor straine care si-au mutat activitatea in Romania au creat locuri de munca si au adus bani in buzunarele romanilor. Granitele deschise spre „mirajul Occidentului aurit” i-au facut pe romani sa se pripaseasca pe aiurea,
doar-doar se vor chivernisi, muncind pentru altii. Satele s-au golit, au ramas doar batranii si copiii cu hainute „made in Spain” sau „made in Italy”, dar cu dorul de parinti si cu traume psihice indelebile. In tarinile de acasa lasate in parloaga s-a infipt victorios pirul si au inceput sa bantuie sub vant, bezmetic, ciulinii. Pietele s-au umplut de legume si fructe aduse de peste mari si tari, produsele agricole romanesti au devenit o raritate. Dar tot raul spre bine! Somajul a scazut vertiginos, iar miliardele de euro trimise de „capsunari” si „constructori salahori” s-au materializat in masini si case, in bunuri de folosinta indelungata. Unii romani traiti „pe afara” si-au descoperit deodata  talente anteprenoriale, incepand afaceri si la ei acasa. Populatia, constransa prea mult timp la „saracia institutionalizata” a regimului comunist,a aprins gustul consumului. Supermarketurile au vandut in draci, bancile au acordat credite cu buletinul, piata imobiliara a crescut ca voinicul din poveste.
Dar, lasata de capul ei si nefolosita cu intelepciune, cresterea economica exploziva a Romaniei a socializat costurile-pierderi si a privatizat castigurile. Dincolo de aparentele rozalii, de vilele simandicoase si buildingurile de birouri, de ariile rezidentiale de lux crescute ca ciupercile dupa ploaie, de SUV-urile si limuzinele costisitoare, se ascundeau perfide pauperizarea tot mai accentuata a unor categorii sociale defavorizate, probleme vechi si dureroase in sistemele de invatamant si sanatate, lipsa infrastructurii rutiere, persistenta unei agriculturi de pura subzistenta, lipsa reformelor in administratia publica si multe altele. Guvernele postrevolutionare si-au „pasat” cu retorica populista ieftina „bubele” pe care n-au stiut sau n-au indraznit sa le incizeze cu hotarare. Ca sa dau doar un exemplu, daca tot am beneficiat de crestere economica si am alocat bani din buget in scopul asanarii invatamantului si a sanatatii, de ce mai pica scolile darapanate in capul copiilor? De ce nu avem destule gradinite? Si de ce arata spitalele asa cum arata? De ce n-om fi inceput sa crestem salariile amaratilor de dascali in cote rezonabile inca de acum cativa ani, ca sa nu bulversam „echilibrul indicatorilor macroeconomici” (apud dl ministru Varujan Vosganian)? De ce nu ne-am gandit ca medicii si personalul mediu sanitar ar trebui sa fie platiti omeneste, nu de azi, ci mult mai inainte ca „spaga” sa devina un „modus vivendi” acceptat si profesat aproape unanim, generand frustrare si umilinta? Afirmatia este valida si se aplica si majoritatii functionarilor publici. A trebuit sa bata la usa alegerile, ca legea prin care s-au acordat cresteri salariale in invatamant - si nu oricat, ci 50%! - sa fie votata la timpul si la locul nepotrivit. Nepotrivita in timp, in plina criza financiara economica mondiala si iminenta de criza locala. Nepotrivita ca loc, in Parlament - putere legiuitoare -  care stabileste norme, si nu in Guvern - putere executiva - in sarcina careia cade gestionarea efectiva a bunului mers al societatii. Rezultatul imediat al dorintei, demagogic afirmata, de a aduce corectii unor sisteme in suferinta, este ca Parlamentul si Guvernul se cearta precum chivutele, aruncand vina unul pe celalalt, in timp ce sindicatele ameninta cu greve generale. Pe ultima suta de metri, Guvernul Tariceanu vine sa propuna un plan de salvare in perioada de criza. Nu este de mirare! Concedierile masive si trimiterea in somaj tehnic a muncitorior din unitatile industriale atinse de influentele negative ale crizei financiare mondiale au speriat pe toti cetatenii Romaniei. Din pacate, asa cum arata acest plan plin de promisiuni si indemnuri pentru cei care ar putea crea locuri de munca, miroase mai mult a propaganda electorala, decat a solutie aplicabila. Si oricum, dupa alegeri vom avea un nou guvern care va dori cu siguranta sa promoveze si sa incerce sa aplice un plan de inspiratie proprie. Experienta va fi de cel mai inalt interes. Cum va putea sa o faca, asta ramane de vazut. Dar tare ma tem ca aici, la portile Levantului, cu o „politichie” peripateticiana de felul ei, nu-i va ramane viitorului guvern decat sa puna pe poarta Palatului Victoriei anuntul: „Nu trageti in pianist, face si el ce poate!”.