La mai bine de o luna de la lan­sa­rea cu lacrimi, imbratisari si zambete electorale, vestitul pro­gram guvernamental „Pri­ma casa” nu pare sa-si fi atins mai deloc tinta. Numarul mic de dosare aprobate, care nu sare nici macar de 50, reticenta bancilor fata de so­li­ci­tan­tii unor astfel de imprumuturi, problemele ramase inca nerezolvate dintre institutiile de credit si Guvern, dar mai ales miile de ce­reri care stau in asteptare duc la ideea unui esec rasunator. Cine sunt vinovatii? Statul? Bancile? Cu siguranta ca nu. Vi­no­vati sunt clientii. Cei care si-au ima­gi­nat macar pentru o clipa ca actualul Gu­vern ar fi in stare sa miste un deget in folosul altcuiva, fie el si alegatorul. A cre­de, chiar si pentru o clipa, ca acelora de la carma tarii le pasa de oamenii fara case, ca si-ar dori sa le dea o mana de ajutor, echi­va­lea­za cu a spera ca in cinci ani vom ajunge la ni­ve­lul Germaniei (din ce punct de vedere doriti) ori ca englezii vor ravni fara vreo retinere la prosperitatea noastra.

Revenind insa la programul „Prima casa”, si din nou trebuie sa punctez faptul ca nu inteleg de ce se cheama asa, pentru ca s-ar putea numi lesne „ultima casa” sau „ca­sa pentru cei descurcareti”, inca din faza de proiect a fost cat se poate de lim­pede ca aveam de-a face cu o go­goa­sa electorala.

Am identificat cel putin sap­te mo­tive care imi sustin afirmatiile, dar sunt convinsa ca, cu putin efort, as putea ga­si alte 10 astfel de argumente. In primul rand, chiar inainte de a pune pe har­tie aceasta intentie, am avut de-a face cu de­claratii contradictorii de la premier la mi­nis­trul de Finante si, tot asa, pana la ministrul pentru IMM-uri. Chiar daca trag unul hais si altul cea, guvernantii ar fi tre­buit sa se puna de acord ei intre ei, dar mai ales ei cu ei.

Pentru ca nu putine au fost cazurile in care prim-ministrul Boc a spus azi una si maine alta, astfel ca ima­gi­nea a fost blurata inca de la inceput. Apoi, a fost atitudinea bancilor. Neintre­ba­te de­cat dupa ce s-a testat reactia elec­to­ra­tu­lui, institutiile de credit nu s-au aratat prea incantate sa renunte la do­ban­zile ceva mai mari ori la multele co­mi­sioane. Lucru care, in final, nici nu s-a intamplat: do­ban­zile sunt comparative cu piata, iar despre taxe si comisioane, sa tot numaram vreo 10 in total. Ajungem astfel la motivul cu numarul 4: costuri pe alo­curi chiar mai mari decat la un imprumut „normal”.

Si asta nu ar fi tot: lipsesc in­for­matiile detaliate, in special cele refe­ri­toa­re la cum ar putea evolua dobanzile in cei 30 de ani cat este perioada maxima de creditare, in conditiile in care EURIBOR nu va ramane la putin peste 1% prea mult timp.

Motivul cu numarul 5 poate fi chiar actul normativ in sine, cu zeci de obligatii pentru client si zero drepturi. Clientul nu este protejat in vreun fel de eventualele abuzuri. La intamplare, nu poti sa nu te intrebi de ce s-a facut atata tam-tam despre eliminarea comisionului de rambursare anticipata, in conditiile in care cinci ani oricum nu ai voie sa vinzi casa. Si lista poate continua cu pericolul pierderii avansului in conditiile in care evaluarea este sub pretul cerut de vanzator, cu atitudinea ofiterului de credite care face discret cu ochiul si recomanda un credit obisnuit, „mai ieftin, mai avantajos”. Chiar inainte ca acest program sa demareze, un bancher mi-a soptit „off the record”: „La banci e cheia, doamna. Guvernul s-a inteles cu bancile sa nu blameze acest program electoral. Poate cei cu recomandari vor avea succes. Dar, credeti-ma, creditele acordate vor putea fi numarate pe degete”. Si chiar il cred.

Si tare as vrea sa-l creada si cei care si-au facut sperante si stau zile intregi pe la usile bancilor.