Legea salarizarii unice este un mare pas catre armonizarea re­tribuirii si a evaluarii lu­cra­to­ri­lor din sistemul public potrivit unor grile care se aplica la nivel european. (...) Cu toate acestea, legiuitorii romani au simtit nevoia sa „ajusteze” legea potrivit gandirii proprii. Iar aceasta cugetare adanca isi are radacinile in pas­tra­rea avantajelor pe care legiuitorii si co­le­gii lor politici si le-au arogat.

In domeniul privat, prezumtia este ca per­for­manta se recompenseaza. Acelasi me­ca­nism al pietei, de care amintim de fiecare data, ar trebui sa asigure suprematia competentei in companiile private. Din pacate, nu se intampla asa in mult prea multe cazuri; cum bine stim, pietele sunt disfunctionale. Cu toate acestea, nimeni din public nu cere egalizarea salariilor in sectorul privat si nici corelarea veniturilor cu o calitate a serviciilor prestate. Este dreptul actionarilor de a-si alege ma­na­ge­mentul pe care il cred de cuviinta, mandatul managerilor de a selecta personalul dupa cri­terii de competenta.

Mai departe, in functie de indeplinirea criteriilor de performanta sta­bi­lite de actionari si, respectiv, de catre ma­na­ge­ment pentru angajatii obisnuiti, sunt im­par­tite bo­nusurile, se ofera avansari sau, dim­po­tri­va, se fac concedieri sau restructurari. Exista ne­potism si in sectorul privat, dar in final este responsabilitatea actionarilor sa regleze aces­te anomalii sau pur si simplu acestia se pot retrage din companiile care nu sunt con­duse dupa criterii solide de guvernanta corporatista.

In schimb, in sistemul public actionariatul suntem noi, toti contribuabilii - adica platitorii de taxe, onesti sau nu, care de voie sau mai mult impotriva vointei platim ceea ce gu­ver­nantii stabilesc ca datoram fata de stat. Din taxele platite de fiecare dintre noi sunt achi­ta­te, pe langa pensiile parintilor nostri, si salariile tuturor angajatilor din sectorul bugetar. De aceea, in aceasta calitate noi suntem in­drep­ta­titi sa cerem performanta celor care lucreaza in sectorul de stat. In schimb, ceea ce ni se ofera este o calitate indoielnica a serviciilor prestate, aroganta si indiferenta atat fata de noi, cat si fata de angajatii la stat. Ceea ce re­zul­ta este un conflict artificial creat intre con­tri­buabili si beneficiarii acestor contributii. Me­dicii, profesorii, pensionarii sau politistii nu sunt nicidecum dusmanii contribuabilului de rand, persoanele din „vina” carora platesc eu prea multe taxe catre stat. In realitate, vina este a liderilor politici, cei care folosesc ambi­gui­tatea legislativa si discretia operativa pen­tru a favoriza amicii politici sau de afaceri. Pre­cum in sistemul privat  angajatii de rand sunt alesi de catre manageri „mandatati” in acest sens de catre actionari, tot asa in sistemul pu­blic contribuabilii de rand ii mandateaza pe re­prezentantii Guvernului si pe cei ai puterii lo­cale sa aleaga manageri competenti pentru institutiile publice, pentru ca acestia sa ges­tio­ne­ze domeniile de interes general.

In toate tarile s-a observat ca sistemul public este predispus la coruptie, clientelism politic si excese de toate felurile - evident, aceste excese sunt cu atat mai mari cu cat sistemul democratic este mai putin dezvoltat, desi SUA, mama tuturor democratiilor, sunt un exemplu de cum nu trebuie gestionat domeniul serviciilor publice. Din aceasta cauza, s-au perfectionat in timp metode de evaluare a per­for­mantei in sectorul administratiei centrale si locale, care au drept centru de referinta gradul de satisfacere a nevoilor cetateanului. Printre cri­te­riile utilizate sunt cele referitoare la timpul necesar pentru solutionarea unei cereri, nu­ma­rul de paturi de spital pe cap de locuitor, re­zul­tatele obtinute de elevi la teste specializate, numarul de plangeri primite de un prestator de ser­vicii etc. Romania nu trebuie sa reinventeze aceste criterii, nici sa le „adapteze” potrivit „de­mo­cratiei originale” care ne caracterizeaza: pur si simplu, este suficient ca acesti indicatori utilizati in toata Uniunea Europeana sa fie folositi si in evaluarea serviciilor publice din Romania. S-ar vedea atunci cat de supradi­men­sionate sunt administratia centrala si cea locala, cat de ineficiente sunt serviciile critice din Romania. Desigur, problema prin­ci­pa­la este aceea ca, pe langa un profesionist adevarat, in orice serviciu public mai stau doi, trei sau chiar mai multi angajati „de um­plu­tu­ra”, adusi acolo numai ca recompensa pentru serviciile aduse celor care decid impartirea pozitiilor de la stat. Si lucrurile sunt cu atat mai grave cu cat aceste fotolii sunt de multe ori cele de ma­na­gement.

Legea salarizarii unice este un mare pas ca­tre armonizarea retribuirii si a evaluarii lucratorilor din sistemul public potrivit unor grile care se aplica la nivel european. De altfel, legea nu avea nicio sansa de a trece prin Par­la­ment daca nu era urmare a unei conditii im­puse tarii noastre de catre UE, asa cum sunt ma­joritatea pasilor - timizi - facuti pentru mo­der­nizarea statului roman. Cu toate acestea, legiuitorii romani au simtit nevoia sa „ajusteze” legea potrivit gandirii proprii. Iar aceasta cu­ge­tare adanca isi are radacinile in pastrarea avantajelor pe care legiuitorii si colegii lor po­li­tici si le-au arogat. Astfel, salariul unic (ca si cota unica de impozitare sau ca si pensia calculata unitar) devine, dupa corecturile indigene la principiile europene, „unic” pentru marea masa si „altfel” pentru cei alesi. In aces­te conditii, este greu sa ma convinga cineva sa platesc taxe si impozite mai mari, pentru a finanta sectorul public. Imi pare rau pentru me­dicii, profesorii si pensionarii care au ve­ni­turi indecent de mici, dar nu suport gandul ca o parte dintre „salariatii unici” au venituri in­de­cent de mari, pe seama muncii mele si a altora care activeaza in sectorul privat.